„Nu știu ce simt.”

Este una dintre cele mai importante propoziții pe care le aud în cabinet.

De multe ori, oamenii cred că problema este lipsa emoțiilor.

Eu cred că, de cele mai multe ori, emoțiile sunt acolo. Doar că nu au găsit încă
un limbaj prin care să se exprime.

Aici, uneori, începe arta.

Nu ca tehnică.

Nu ca talent.

Ci ca limbaj.

Există experiențe pe care cuvintele nu le pot cuprinde

Dacă ai încerca să descrii în cuvinte cum este să te îndrăgostești, probabil ai
putea spune multe.

Și totuși, ai simți că lipsește ceva.

La fel se întâmplă cu durerea profundă.

Cu rușinea.

Cu pierderea.

Cu dorul.

Sau cu trauma.

Există trăiri care sunt prea complexe, prea contradictorii sau prea timpurii
pentru a putea fi povestite.

Nu pentru că omul nu vrea să vorbească.

Ci pentru că psihicul încă nu are cuvintele potrivite.

În schimb, poate desena.

Poate modela.

Poate dansa.

Poate crea o imagine care spune, dintr-o singură privire, ceea ce nu a reușit
să spună în zeci de minute de conversație.

Arta nu este despre estetică

Una dintre cele mai mari temeri pe care le au oamenii este:

„Eu nu știu să desenez.”

Îi liniștesc aproape de fiecare dată spunând că în cabinet nu mă interesează
dacă desenul este frumos.

Nici dacă respectă perspectiva.

Nici dacă seamănă cu ceva real.

Mă interesează altceva.

Ce încearcă psihicul să exprime prin acea imagine?

În psihoterapia jungiană, imaginea nu este un ornament.

Este o formă de gândire.

Uneori, o imagine spune adevărul înainte ca mintea să fie pregătită să îl
recunoască.

Inconștientul vorbește în imagini

Dacă ne uităm la vise, observăm același lucru.

Rareori visăm explicații.

Visăm case.

Păduri.

Animale.

Copii.

Poduri.

Mări.

Monștri.

Psihicul pare să prefere simbolurile în locul definițiilor.

Nu pentru că este confuz.

Ci pentru că unele experiențe sunt prea bogate pentru a încăpea într-o singură
propoziție.

Cred că arta folosește același limbaj.

Un limbaj simbolic.

Un limbaj care nu oferă răspunsuri rapide, dar care poate deschide întrebări
esențiale.

Uneori mâna știe înaintea minții

Am văzut oameni care începeau să deseneze fără să știe ce vor face.

La final priveau imaginea și spuneau:

„Nu știu de ce am desenat asta.”

Iar câteva minute mai târziu începeau să vorbească despre o amintire pe care nu
o mai evocaseră de ani întregi.

Nu cred că desenul “știe” mai mult decât omul.

Dar cred că uneori reduce controlul pe care mintea îl exercită asupra poveștii.

Și atunci apare ceva nou.

Sau, poate mai corect spus, apare ceva ce era deja acolo, dar nu fusese încă
văzut.

Nu interpretăm simbolurile după dicționar

Mă întreabă uneori oamenii:

„Ce înseamnă dacă am desenat un copac?”

Răspunsul meu este aproape întotdeauna același.

„Ce înseamnă pentru tine?”

În psihologia jungiană există simboluri universale.

Dar fiecare simbol capătă o nuanță unică în viața fiecărei persoane.

Pentru cineva, marea poate însemna libertate.

Pentru altcineva, pericol.

Pentru altcineva, copilăria.

Nu cred în interpretările automate.

Cred în dialogul dintre om și propria lui imagine.

Uneori imaginea spune ceea ce persoana încă nu poate spune

Există momente în terapie în care desenul și povestea nu se potrivesc.

Omul spune că este bine.

Imaginea pare plină de tensiune.

Sau spune că nu este furios.

Iar desenul este alcătuit din linii apăsate, forme tăioase și culori care
transmit o energie complet diferită.

Nu trag concluzii pripite.

Dar devin curioasă.

Poate că există o parte a psihicului care încearcă să fie auzită.

Nu spun că desenul spune adevărul, iar cuvintele mint.

Cred că fiecare exprimă o parte a adevărului.

Terapia începe, de multe ori, exact în spațiul dintre ele.

Creativitatea nu aparține doar artiștilor

Când spun “creativitate”, mulți oameni se gândesc la pictori, sculptori sau muzicieni.

Eu cred că este ceva mult mai profund.

Creativitatea este capacitatea psihicului de a găsi o formă nouă.

O perspectivă nouă.

Un răspuns nou.

O viață nouă.

De aceea, în psihoterapie, actul creator nu este doar despre desen.

Este despre posibilitatea de a ieși dintr-un tipar vechi.

Într-un anumit sens, fiecare om care începe să trăiască diferit își creează
propria operă de artă.

De ce folosesc uneori arta în terapie?

Pentru că există oameni care au încercat ani întregi să își explice suferința.

Și, cu toate acestea, ceva a rămas nespus.

Nu pentru că nu au fost suficient de inteligenți.

Ci pentru că unele lucruri nu cer, la început, explicații.

Cer o imagine.

Un gest.

O culoare.

O formă.

Abia apoi apar și cuvintele.

Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase puteri ale creației.

Nu aceea de a produce obiecte frumoase.

Ci aceea de a face vizibil ceea ce, până atunci, trăia doar în tăcere.

Iar uneori, în clipa în care acel lucru devine vizibil, începe și vindecarea.