Una dintre cele mai dificile întrebări pe care și le pune un om este:
„De ce mi se întâmplă din nou?”
Poate că partenerul este altul.
Contextul este diferit.
Au trecut ani.
Și totuși, senzația este ciudat de familiară.
Din nou simți că trebuie să demonstrezi că meriți să fii iubit.
Din nou îți este teamă că vei fi abandonat.
Din nou ajungi lângă cineva care nu este cu adevărat disponibil.
Din nou te pierzi pe tine încercând să salvezi relația.
În astfel de momente apare adesea o concluzie dureroasă:
„Am un talent să aleg oamenii nepotriviți.”
Eu nu cred că lucrurile sunt atât de simple.
Nu repetăm pentru că ne place să suferim
Este greu de înțeles de ce cineva s-ar întoarce, iar și iar, către relații
care îl rănesc.
Și totuși, psihicul nu caută întotdeauna ceea ce este sănătos.
Caută ceea ce îi este familiar.
Chiar dacă familiarul doare.
Un copil care a crescut într-un mediu în care iubirea era amestecată cu critică
poate ajunge să simtă, fără să-și dea seama, că apropierea și durerea merg
împreună.
Alt copil a învățat că trebuie să fie mereu atent la starea emoțională a celor
din jur.
Ca adult, va simți că iubirea înseamnă să îl repare pe celălalt.
Nu pentru că aceasta este iubirea.
Ci pentru că aceasta este forma de iubire pe care a cunoscut-o.
Psihicul încearcă să termine o poveste neterminată
Carl Gustav Jung spunea că ceea ce rămâne inconștient ne conduce viața, iar
noi numim asta destin.
Mi se pare una dintre cele mai profunde observații despre relațiile umane.
De multe ori nu alegem doar un partener.
Alegem, fără să știm, o nouă șansă de a rezolva o rană veche.
Poate că de această dată vom fi văzuți.
Poate că de această dată cineva va rămâne.
Poate că de această dată vom fi suficienți.
Problema este că, atunci când alegerea este condusă de o rană și nu de
libertate, povestea tinde să se repete.
Nu pentru că suntem condamnați.
Ci pentru că încercăm să obținem un final diferit folosind același scenariu.
Îndrăgostirea nu este întotdeauna despre celălalt
La începutul unei relații vedem foarte puțin din omul din fața noastră.
În schimb, vedem foarte mult din lumea noastră interioară.
Psihologia jungiană numește acest proces proiecție.
Punem asupra celuilalt speranțe, nevoi, idealuri și imagini pe care, de multe
ori, nici nu știm că le purtăm.
De aceea începuturile pot fi atât de intense.
Nu ne îndrăgostim doar de persoana reală.
Ne îndrăgostim și de ceea ce credem că ea va aduce în viața noastră.
Uneori proiectăm salvatorul.
Alteori părintele care, în sfârșit, ne va iubi necondiționat.
Sau omul care ne va face să nu ne mai simțim singuri.
Cu timpul, proiecțiile încep să cadă.
Abia atunci începe întâlnirea adevărată dintre doi oameni.
Relațiile nu scot la iveală doar iubirea
Scot la iveală și Umbra.
Partea din noi pe care nu o vedem.
De aceea, uneori, reacționăm disproporționat.
Un gest aparent minor al partenerului poate trezi o furie uriașă.
O întârziere de câteva minute poate activa o teamă veche de abandon.
O critică banală poate provoca o rușine care pare imposibil de explicat.
Partenerul nu creează întotdeauna aceste răni.
Dar are puterea de a le atinge.
Iar acest lucru este dureros.
Și, uneori, extrem de valoros.
Vindecarea nu înseamnă să găsești omul perfect
Există o fantezie foarte răspândită.
„Când voi întâlni persoana potrivită, toate fricile mele vor dispărea.”
Din păcate, nu așa funcționează.
O relație sănătoasă nu șterge automat rănile din trecut.
Uneori chiar le face mai vizibile.
Diferența este că, într-o relație suficient de sigură, ele pot fi privite fără
ca unul dintre parteneri să fie obligat să joace rolul salvatorului.
Ce schimbă psihoterapia?
Psihoterapia nu ne spune pe cine să iubim.
Și nici nu promite că nu vom mai suferi niciodată.
Dar ne ajută să observăm ceva esențial.
Care este firul roșu dintre toate relațiile noastre?
Ce rol jucăm aproape de fiecare dată?
Pe cine încercăm să salvăm?
De cine încercăm să fim salvați?
Ce parte din noi caută mereu aceeași poveste?
Aceste întrebări schimbă profund perspectiva.
Pentru că, atunci când înțelegem mecanismul repetiției, apare și posibilitatea
alegerii.
Nu cred că oamenii repetă relații dureroase pentru că sunt slabi
Cred că le repetă pentru că psihicul încearcă, cu încăpățânare, să găsească o
cale spre vindecare.
Doar că, uneori, folosește același drum care a dus deja la suferință.
Abia când devenim conștienți de această tendință putem începe să alegem
diferit.
Nu pentru că nu vom mai simți atracție față de ceea ce este familiar.
Ci pentru că, încet, familiarul începe să se schimbe.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văd în
terapie.
Nu faptul că oamenii își schimbă partenerii.
Ci faptul că, treptat, își schimbă felul în care iubesc.
Și, odată cu asta, se schimbă și oamenii pe care îi aleg.