„Nu s-a întâmplat nimic cu adevărat rău. Și totuși, nu mai simt că sunt în viața mea.”
Este o frază pe care oamenii o spun uneori cu rușine. Ca și cum ar trebui să aibă un motiv mai serios pentru ceea ce simt.
Au un loc de muncă. O familie. O relație. Lucruri pentru care, poate, au muncit mult.
Și totuși apare o neliniște greu de explicat.
Un sentiment de gol.
Întrebarea dacă toate lucrurile pe care le fac au vreun sens.
Sau senzația că trăiesc corect, dar nu neapărat viu.
În limba engleză există expresia existential dread. În română, aș vorbi despre neliniște existențială. Nu ca despre o boală și nici ca despre o problemă care poate fi rezolvată printr-un citat motivațional.
Ci ca despre întâlnirea dureroasă cu întrebări pe care, pentru o vreme, am reușit să le ținem la distanță.
Când viața pare în regulă, dar ceva lipsește
Uneori, această neliniște apare tocmai atunci când din exterior lucrurile par să se așeze.
Obții promovarea pe care ți-ai dorit-o.
Te muți în casa pentru care ai economisit.
Începi relația pe care ai așteptat-o mult timp.
Și, în loc să apară liniștea, apare o întrebare:
„Asta este tot?”
Întrebarea poate fi însoțită de vinovăție. Nu pare corect să fii nemulțumit când, aparent, ai motive să fii recunoscător.
Dar recunoștința și lipsa de sens pot exista în același timp.
Poți să apreciezi ceea ce ai și, în același timp, să simți că ceva important din tine nu mai participă la propria viață.
Nu este doar o problemă filosofică
La prima vedere, întrebările despre sens par foarte mari.
De ce exist?
Ce rămâne după ce termin toate lucrurile pe care trebuia să le fac?
Cum știu că viața pe care o trăiesc este a mea?
Dar aceste întrebări nu rămân doar în minte. Ele ajung în corp și în relații.
Pot apărea oboseala, iritarea, lipsa de plăcere, dificultatea de a lua decizii sau senzația că orice alegere este greșită.
Uneori devenim foarte ocupați. Umplem fiecare spațiu liber cu muncă, telefoane, planuri și oameni.
Nu pentru că suntem superficiali.
Ci pentru că liniștea poate face auzite întrebările de care ne-am ferit.
Cum se leagă neliniștea de copilărie?
Nu orice întrebare existențială își are originea în copilărie. Dar, de multe ori, felul în care am învățat să trăim devreme continuă să ne organizeze viața de adult.
Un copil care a fost apreciat mai ales când era cuminte, util sau performant poate învăța că valoarea lui depinde de ceea ce face.
Mai târziu, poate deveni foarte bun la a construi o viață care arată bine.
Dar nu mai știe ce își dorește.
Un copil care a trebuit să fie atent la nevoile tuturor celorlalți poate ajunge adultul care se întreabă, după ani de adaptare:
„Dacă nu mai am grijă de toată lumea, cine sunt eu?”
Un altul poate învăța că emoțiile puternice trebuie controlate și că întrebările complicate nu au loc în familie.
Va continua să funcționeze. Va găsi soluții. Va merge înainte.
Până când ceea ce nu a putut fi întrebat la începutul vieții începe să ceară un răspuns.
Uneori trăim după o imagine despre noi
Fiecare om își construiește, într-un fel, o imagine despre cine este.
Cel responsabil.
Cel puternic.
Cel care nu dezamăgește.
Cel care are grijă de ceilalți.
Aceste imagini ne pot ajuta să trecem prin perioade dificile. Dar, dacă rămân singura noastră formă de identitate, viața începe să devină îngustă.
Putem să fim atât de ocupați să menținem imaginea persoanei care suntem, încât nu mai observăm ce se schimbă în noi.
Neliniștea apare atunci când între viața trăită și viața interioară se deschide o distanță prea mare.
Nu înseamnă că am mințit până atunci.
Înseamnă că o parte din noi a crescut, iar vechea definiție nu mai este suficientă.
De ce apare în perioadele de schimbare?
Am întâlnit această neliniște în jurul unor momente care, din exterior, păreau foarte diferite.
După terminarea facultății.
După nașterea unui copil.
După o despărțire.
După emigrare.
În apropierea unei schimbări profesionale sau după ieșirea la pensie.
În toate aceste momente, o identitate veche începe să se desprindă, iar cea nouă nu este încă formată.
Este un spațiu de tranziție.
De multe ori, îl trăim ca pe un gol și vrem să îl umplem cât mai repede.
Dar nu orice gol trebuie umplut imediat.
Uneori este locul în care începe să se formeze ceva care nu putea apărea în vechea viață.
Nu trebuie să găsești imediat un răspuns
Există o presiune contemporană de a avea un scop clar, o misiune și o explicație pentru fiecare perioadă.
Chiar și suferința trebuie transformată rapid în lecție.
Eu cred că unele întrebări au nevoie de timp.
Nu toate momentele de confuzie trebuie depășite cât mai repede.
Uneori este important să putem spune:
„Nu știu încă ce urmează. Știu doar că nu mai pot continua exact ca înainte.”
Aceasta nu este o concluzie finală. Este, poate, prima formă de sinceritate după mult timp.
Ce se poate întâmpla în terapie?
În terapie nu încercăm să inventăm un sens frumos peste o viață care doare.
Încercăm să înțelegem ce s-a pierdut, ce a fost lăsat în urmă și ce parte din tine nu a avut până acum suficient spațiu.
Ne putem uita la alegerile pe care le-ai făcut.
La lucrurile pe care le-ai făcut pentru a fi acceptat.
La felul în care ai învățat să îți măsori valoarea.
La visele care revin, la imaginile care te urmăresc și la reacțiile care par disproporționate.
Nu pentru a găsi o interpretare definitivă, ci pentru a lărgi povestea despre cine ești.
Uneori, sensul nu apare ca o revelație.
Se construiește încet, din alegeri mai apropiate de tine, din relații în care nu mai trebuie să joci un rol și din capacitatea de a rămâne prezent chiar și atunci când nu ai toate răspunsurile.
Poate că sensul nu este o destinație
Nu cred că există un singur răspuns care, odată găsit, ne protejează pentru totdeauna de neliniște.
Viața se schimbă. Pierdem oameni. Ne schimbăm profesia. Devenim părinți. Plecăm sau ne întoarcem. Descoperim că ceea ce ne-a ținut în picioare la treizeci de ani nu mai este suficient la patruzeci.
Poate că sensul nu este ceva ce găsim o dată pentru totdeauna.
Poate că este felul în care rămânem în relație cu propria viață, inclusiv atunci când nu o înțelegem încă.
Dacă recunoști această neliniște, nu înseamnă că ești nerecunoscător, defect sau incapabil să te bucuri.
Poate că o parte din tine încearcă să îți spună că vechea formă a vieții nu te mai poate cuprinde.
Iar uneori, începutul nu este să găsești răspunsul.
Este să îți permiți, pentru prima dată, să pui întrebarea cu adevărat.