În povestea pe care o știm cei mai mulți, Regina din Albă ca Zăpada este mama vitregă. Un detaliu mai puțin cunoscut este că, în prima ediție publicată de frații Grimm, în 1812, ea era chiar mama Albei ca Zăpada. Abia mai târziu a devenit mamă vitregă.

Poate că o mamă care își invidiază atât de mult propria fiică încât vrea să o distrugă era prea greu de suportat chiar și într-un basm.

Dar basmele au uneori curajul să vorbească despre lucruri despre care noi vorbim greu.

Sigur, o mamă narcisică din viața reală nu seamănă cu Regina din poveste și, când folosesc aici expresia „mamă narcisică”, nu mă refer neapărat la un diagnostic. Mă interesează mai degrabă o anumită dinamică: relația în care copilul nu poate exista suficient de liber ca persoană separată, pentru că este prins în nevoile, vulnerabilitățile și imaginea de sine a mamei.

Și aici oglinda Reginei devine interesantă.

„Oglindă, oglinjoară…”

Regina întreabă mereu cine este cea mai frumoasă.

La prima vedere pare o poveste despre vanitate. Dar întrebarea ei poate fi citită și altfel: Spune-mi că sunt încă cea care contează. Spune-mi că nu există nimeni care mă poate înlocui. Spune-mi că valoarea mea este intactă.

O persoană cu o structură narcisică fragilă are adesea nevoie de confirmări din exterior pentru a-și menține o imagine de sine stabilă. Într-o relație mamă-copil, copilul poate ajunge fără să știe în rolul acestei oglinzi.

Cât timp îl admiră pe părinte, îl ascultă, îl reprezintă bine, îi împărtășește opiniile sau are nevoie de el, relația poate părea foarte apropiată.

Uneori chiar extraordinar de apropiată.

Problema apare când copilul începe să devină el însuși.

Are alte idei. Alte relații. Alte gusturi. Reușește într-un loc în care mama nu a reușit. Este admirat. Devine adult. Nu mai cere permisiunea. Sau pur și simplu începe să spună „nu”.

Pentru o mamă care poate tolera separarea, toate acestea pot veni cu nostalgie și pierdere, dar fac parte din creșterea copilului.

Pentru o mamă cu o fragilitate narcisică importantă, diferențierea copilului poate fi trăită însă ca o rană.

Fiica nu mai este doar fiica ei.

Devine cealaltă femeie din fața oglinzii.

Când copilul devine rival

Aici basmul devine tulburător de exact.

Regina nu o urăște pe Albă ca Zăpada pentru că aceasta i-a făcut ceva. O urăște pentru că există și pentru că, existând, îi amintește că timpul trece, că frumusețea ei nu este absolută și că nu mai poate controla răspunsul oglinzii.

În relațiile reale, rivalitatea nu este de obicei atât de vizibilă.

Poate apărea într-o remarcă spusă aparent în glumă. În minimalizarea unei reușite. În criticarea corpului, a partenerului, a felului în care fiica își crește copiii sau își organizează viața. Într-o răceală neașteptată tocmai atunci când copilului îi merge bine.

Sau poate lua forma opusă: mama se identifică atât de mult cu reușitele copilului încât acestea devin ale ei.

„De la mine ai asta.”

„Eu te-am făcut.”

„Dacă nu eram eu…”

Copilul poate fi admirat și atacat pentru exact aceeași calitate.

Este minunat cât timp strălucește pentru mamă. Devine periculos când începe să strălucească separat de ea.

Iubirea care trebuie meritată

Una dintre experiențele dificile pentru copilul unei astfel de mame este că iubirea nu dispare neapărat. Tocmai de aceea relația poate fi atât de greu de înțeles.

Pot exista momente de tandrețe, apropiere, generozitate și chiar sacrificiu real.

Dar copilul învață treptat că există condiții.

Ești aproape de mine dacă mă înțelegi.

Ești bun dacă nu mă dezamăgești.

Ești recunoscător dacă alegi ce cred eu că este bine pentru tine.

Ești iubitor dacă nu pui prea multe limite.

Și poate cea mai dificilă condiție: ai voie să fii tu, atât timp cât felul în care ești nu mă rănește pe mine.

Copilul devine foarte atent la starea mamei.

Învață să citească o schimbare de ton, o tăcere, o privire. Învață când este mai sigur să nu spună ceva. Învață să explice prea mult. Să se justifice. Să anticipeze reacția celuilalt înainte să își dea seama ce simte el.

Uneori, mult mai târziu, adultul încă face asta.

Nu mai este mama în cameră, dar oglinda a rămas.

Pădurea

Albă ca Zăpada trebuie să plece în pădure pentru a supraviețui.

În basme, pădurea este adesea locul în care vechea ordine se pierde. Nu mai există castelul, regulile cunoscute și protecția aparentă. Este un spațiu nesigur, dar și un loc în care poate începe altceva.

Separarea psihologică de o mamă narcisică poate avea ceva din această experiență.

Nu înseamnă neapărat ruperea relației. Uneori da, alteori nu.

Înseamnă însă să începi să descoperi ce gândești când nu te mai întrebi imediat ce va spune ea. Ce îți place când nu alegi în funcție de reacția ei. Ce simți când nu mai trebuie să demonstrezi că sentimentul tău este justificat.

Pentru cineva crescut într-o relație în care apropierea a depins de adaptare, această libertate poate fi surprinzător de anxiogenă.

Apare vinovăția.

„Poate sunt egoistă.”

„Poate exagerez.”

„Totuși este mama mea.”

„Și ea a avut o viață grea.”

Toate acestea pot fi adevărate.

Dar înțelegerea suferinței unei mame nu cere anularea propriei suferințe.

Putem înțelege de unde vine un comportament fără să spunem că nu ne-a rănit.

Mărul otrăvit și vocea care rămâne înăuntru

Există încă ceva important în poveste: Regina o urmărește pe Albă ca Zăpada chiar și după ce aceasta pleacă.

Separarea fizică nu este suficientă.

În relațiile timpurii, vocile importante sunt interiorizate. După ani de critică, control sau aprobare condiționată, nu mai este nevoie ca mama să spună ceva.

Adultul poate continua singur:

Nu e suficient de bine.

Te faci de râs.

Nu fi prea mult.

Nu o să te descurci.

Ce o să creadă ceilalți?

Uneori aceasta este partea cea mai dureroasă a separării: descoperirea faptului că persoana de care încercai să te desprinzi locuiește deja, într-o anumită formă, în interior.

Mărul poate veni acum din propria mână.

Nu trebuie să transformăm mama într-o Regină rea

Există o tentație firească atunci când începem să înțelegem astfel de relații: să schimbăm complet povestea.

Mama care fusese idealizată devine deodată vinovată de tot.

Dar psihicul rareori funcționează atât de simplu.

Unele mame au ele însele istorii de abandon, umilință, lipsă de iubire sau părinți care nu au putut să le vadă. Narcisismul poate ascunde o mare fragilitate. Controlul poate ascunde frica de pierdere. Invidia poate apărea lângă iubire.

A înțelege aceste lucruri poate fi important.

Dar maturizarea psihologică nu presupune să găsim suficiente explicații încât ceea ce ne-a durut să nu mai conteze.

Putem ține împreună două adevăruri: mama mea a avut propriile răni și eu am fost rănită în relația cu ea.

Uneori exact această posibilitate lipsea în copilărie.

Exista loc pentru un singur adevăr.

Al ei.

Ieșirea din oglindă

Poate că una dintre sarcinile dificile ale adultului crescut lângă o mamă narcisică este să înceteze să mai caute verdictul oglinzii.

Sunt suficient de bună?

Am dreptul să fiu supărată?

Sunt o fiică rea dacă spun nu?

Am voie să am o viață în care mama mea nu este de acord cu mine?

Într-un proces terapeutic, întrebarea se poate schimba treptat.

Nu doar: Ce va spune ea despre mine?

Ci: Ce se întâmplă în mine?

Ce simt?

Ce vreau?

Ce parte din mine încearcă încă să obțină aprobarea pe care nu a putut să o primească stabil?

Și ce parte este pregătită să trăiască, chiar dacă oglinda nu confirmă?

În psihologia jungiană, individuarea presupune tocmai această mișcare dificilă către o viață care devine mai mult a noastră. Nu prin negarea relațiilor care ne-au format, ci prin diferențierea de ele.

Poate că, din perspectiva aceasta, povestea Albei ca Zăpada nu este doar despre o Regină invidioasă.

Este și despre ce se întâmplă când un copil trebuie să iasă din lumea psihică a mamei pentru a putea deveni el însuși.

Iar uneori pădurea de care ne-am temut atât de mult este chiar locul în care începe propria noastră viață.