Puțini oameni ajung în cabinet spunând:

„Vreau să mă înțeleg mai bine.”

Cei mai mulți spun:

„Nu mai vreau să simt anxietatea asta.”

Îi înțeleg.

Anxietatea poate fi copleșitoare. Poate însemna palpitații, nod în gât,
senzația că nu poți respira suficient, gânduri care nu se mai opresc, insomnii
sau o stare permanentă de tensiune. Uneori apare fără un motiv evident. Alteori
pare să preia complet controlul asupra vieții.

Este firesc să vrem să scăpăm de ea.

Dar, în psihoterapie, apare o întrebare importantă.

Ce se întâmplă dacă anxietatea nu este doar o problemă? Dacă este și un mesaj?

Psihicul vorbește în multe feluri

Dacă ne tăiem la mână, apare durerea.

Nu pentru că organismul vrea să ne chinuie, ci pentru că încearcă să ne spună
că ceva are nevoie de atenție.

Psihicul funcționează, uneori, într-un mod asemănător.

Nu întotdeauna ne vorbește prin cuvinte.

Uneori vorbește prin vise.

Alteori prin simptome.

Prin blocaje.

Prin tristețe.

Sau prin anxietate.

Asta nu înseamnă că anxietatea este „bună” și nici că trebuie romantizată.
Poate deveni extrem de dureroasă și uneori are nevoie și de sprijin psihiatric
sau medicamentos.

Dar chiar și atunci merită să ne întrebăm:

Ce încearcă această anxietate să protejeze?

De ce apare anxietatea?

Nu există un singur răspuns.

Uneori apare după o pierdere.

Alteori după ani întregi în care am încercat să fim puternici.

Poate apărea atunci când corpul spune „nu mai pot”, deși mintea încă spune
„trebuie”.

Sau atunci când trăim o viață care pare perfect funcțională, dar din care
lipsește ceva esențial pentru noi.

Am întâlnit oameni care deveneau anxioși exact în momentul în care începeau să
aibă succes.

Alții, când se îndrăgosteau.

Sau când urmau să devină părinți.

La prima vedere pare paradoxal.

De ce tocmai acum?

Pentru că fiecare schimbare importantă presupune și o pierdere. Renunțăm la o
identitate veche, chiar și atunci când ne îndreptăm spre ceva dorit.

Psihicul simte aceste transformări înainte ca noi să le putem explica.

Nu întotdeauna frica este despre ceea ce pare

O persoană spune că îi este frică să zboare cu avionul.

Alta evită lifturile.

Alta nu suportă să vorbească în fața oamenilor.

Alta verifică de zece ori dacă a încuiat ușa.

Obiectul fricii este important.

Dar, de multe ori, nu este întreaga poveste.

În terapie încercăm să înțelegem ce reprezintă acel obiect pentru persoana
respectivă.

Uneori frica de avion vorbește despre pierderea controlului.

Alteori despre încredere.

Uneori atacurile de panică apar exact în perioada în care cineva începe să
spună, pentru prima dată, ce își dorește cu adevărat.

Simptomul poate avea propria lui logică.

Lupta cu anxietatea o poate face mai puternică

Când apare anxietatea, reacția firească este să încercăm să o alungăm.

“Nu trebuie să simt asta.”

“Trebuie să mă liniștesc.”

“Nu am voie să mă sperii.”

Problema este că psihicul nu funcționează întotdeauna prin forță.

Cu cât încercăm mai mult să împingem anxietatea departe, cu atât ea pare să
revină mai intens.

Nu pentru că ne pedepsește.

Ci pentru că mesajul ei nu a fost încă ascultat.

În experiența mea, schimbarea începe adesea în momentul în care întrebarea nu
mai este:

„Cum scap de anxietate?”

ci:

„Ce încearcă ea să îmi arate despre viața mea?”

Uneori anxietatea păzește o ușă

Carl Gustav Jung spunea că simptomele apar adesea acolo unde dezvoltarea
psihică încearcă să facă un pas înainte.

Mi se pare o idee profundă.

Uneori, anxietatea apare pentru că o parte din noi știe că vechiul mod de a
trăi nu mai este suficient.

Poate că relația în care suntem nu ne mai reprezintă.

Poate că ne-am construit viața doar în jurul așteptărilor celorlalți.

Poate că ani întregi am fost „copilul bun”, „partenerul care nu deranjează”,
„cel care rezolvă problemele tuturor”.

Iar acum ceva din interior începe să protesteze.

Nu întotdeauna în cuvinte.

Uneori prin anxietate.

Nu orice anxietate trebuie interpretată simbolic

Cred că este important să spun și asta.

Există anxietate care are o componentă biologică importantă.

Există tulburări de anxietate care beneficiază de tratament medicamentos.

Există situații în care sistemul nervos rămâne într-o stare de alarmă după
experiențe traumatice.

Psihoterapia nu exclude medicina.

Și nici invers.

Cele două se pot completa.

În același timp, chiar și atunci când există o explicație biologică, rămâne
valabilă întrebarea:

Cum trăiește această persoană cu anxietatea ei? Ce sens capătă ea în povestea
vieții sale?

Nu cred că scopul terapiei este dispariția completă a anxietății

Cred că scopul este altul.

Să nu mai fim conduși de ea.

Să putem înțelege ce încearcă să ne spună.

Să nu mai fugim de orice disconfort.

Și să putem face diferența între un pericol real și o teamă care vorbește
despre o transformare interioară.

Paradoxal, atunci când oamenii încep să asculte ceea ce anxietatea încearcă să
exprime, ea devine adesea mai puțin zgomotoasă.

Nu pentru că a fost învinsă.

Ci pentru că, în sfârșit, a fost auzită.

Poate că acesta este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le învățăm
în terapie.

Nu orice simptom vine să ne distrugă.

Unele simptome apar pentru că o parte din noi încearcă, stângaci și dureros, să
ne conducă spre o viață mai autentică.