„Ce înseamnă dacă a desenat totul cu negru?”
„De ce se desenează atât de mic?”
„Este normal că desenează mereu monștri?”
Sunt întrebări pe care le primesc des de la părinți.
De cele mai multe ori, în spatele lor se află aceeași teamă:
„Oare desenul îmi spune că este ceva în neregulă cu copilul meu?”
Răspunsul meu este aproape întotdeauna același.
Un desen nu pune un diagnostic.
Dar poate deschide o conversație importantă.
Copiii vorbesc înainte să aibă cuvintele
Noi, adulții, suntem obișnuiți să explicăm.
Copiii nu.
Ei construiesc, se joacă, desenează, inventează povești.
Acesta este limbajul lor natural.
Uneori, un copil nu poate spune:
„Mă simt singur.”
Dar desenează o casă foarte mare și un personaj foarte mic.
Alt copil nu spune:
„Mi-e teamă.”
Dar umple pagina cu monștri.
Sau desenează o ușă încuiată.
Nu înseamnă că desenul trebuie interpretat literal.
Înseamnă că merită să devenim curioși.
Nu există un dicționar al desenelor
Mi-ar plăcea să existe o listă simplă.
Soarele în colț înseamnă asta.
Copacul înseamnă asta.
Roșul înseamnă asta.
Ar fi foarte comod.
Dar psihicul nu funcționează așa.
Același simbol poate avea sensuri complet diferite pentru doi copii.
Un dragon poate fi personajul preferat al unui copil.
Pentru altul poate reprezenta frica.
Pentru altul, puterea.
Imaginea nu poate fi înțeleasă separat de copilul care a creat-o.
De aceea, înainte să interpretez un desen, prefer să îl întreb:
„Povestește-mi despre ce ai desenat.”
De multe ori, copilul devine cel mai bun interpret al propriei imagini.
Mă interesează mai mult procesul decât rezultatul
Uneori părinții îmi arată desenul și mă întreabă ce observ.
Eu sunt atentă și la altceva.
Cum începe copilul?
Desenează cu încredere sau șterge mereu?
Se oprește des?
Se uită la mine să vadă dacă face bine?
Își schimbă povestea pe parcurs?
Rupe foaia dacă nu îi place?
Sau se bucură pur și simplu de proces?
Toate acestea spun, uneori, la fel de multe ca desenul în sine.
Pentru că desenul nu este doar o imagine.
Este o experiență.
Copiii nu desenează doar ceea ce văd
Desenează și ceea ce simt.
Uneori desenează lucruri pe care nu le înțeleg încă.
Alteori, lucruri pe care nici adulții din jur nu le observă.
Nu de puține ori, un copil exprimă prin desen tensiunile din familie fără să le
poată numi.
Nu pentru că încearcă să transmită un mesaj ascuns.
Ci pentru că psihicul găsește spontan această cale de exprimare.
Copiii au o capacitate extraordinară de a transforma emoțiile în imagini.
Noi, adulții, o pierdem adesea.
Nu orice desen „ciudat” este un semn de alarmă
Îmi amintesc cât de repede se sperie unii părinți când văd un desen cu monștri,
sânge sau personaje care se luptă.
Dar copiii explorează lumea și prin imaginație.
Se joacă cu frica.
Cu puterea.
Cu binele și răul.
Cu moartea.
Cu transformarea.
Toate acestea fac parte din dezvoltarea lor.
Un desen nu poate fi desprins din context și interpretat ca o concluzie despre
copil.
Mă interesează dacă acel desen apare o singură dată sau de foarte multe ori.
Cum vorbește copilul despre el.
Cum este copilul în restul vieții sale.
Cum se joacă.
Cum relaționează.
Cum se simte.
Abia atunci începe să se contureze o imagine mai amplă.
Uneori desenul îi ajută și pe părinți
Se întâmplă ceva interesant.
În timp ce vorbim despre desenul copilului, părintele începe să vorbească
despre propria lui copilărie.
Despre propriile frici.
Despre propriile așteptări.
Și atunci îmi dau seama că desenul nu ne vorbește doar despre copil.
Ne vorbește și despre relația dintre copil și adult.
Uneori, ceea ce îl sperie cel mai mult pe părinte nu este desenul.
Ci ceea ce desenul trezește în el.
De aceea nu îmi place să „citesc” desene
Nu cred că un psiholog ar trebui să privească un desen timp de două minute și să spună:
„Copilul dumneavoastră are problema X.”
Mi se pare nedrept față de complexitatea unui copil.
Un desen este doar o piesă dintr-un puzzle mult mai mare.
Alături de joc.
De povești.
De relația cu părinții.
De dezvoltarea lui.
De ceea ce observăm împreună în timp.
Psihologia nu este ghicit.
Este un proces de înțelegere.
Ce pot face părinții?
Poate cel mai valoros lucru este și cel mai simplu.
În loc să întrebe:
„Ce ai desenat?”
pot întreba:
„Îmi povestești despre desenul tău?”
Diferența pare mică.
Dar prima întrebare caută un răspuns corect.
A doua deschide o lume.
Iar copiii, atunci când simt că sunt ascultați cu adevărat, ne surprind adesea
prin profunzimea răspunsurilor lor.
Nu cred că desenele copiilor ascund secrete pe care doar psihologii le pot
descifra.
Cred că ele sunt o invitație.
O invitație de a intra, cu mai multă răbdare și mai puține concluzii, în lumea
lor interioară.
Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai importante forme de întâlnire
dintre un adult și un copil.